Ordinea sociala
Societatea medievală era puternic ierarhizată, iar în fruntea ei se aflau nobilimea și clerul. Majoritatea populației, de la cei mai umili cerșetori până la cei mai bogați negustori, formau starea a treia. Ierarhizarea era justificată prin mentalitatea potrivit căreia fiecare stare, la fel că și membrele unui corp, avea sarcinile proprii pe care trebuia să le execute pentru binele tuturor.Crearea grupurilor sociale ,a stărilor, a influențat și alte aspecte ale vieții, meșteșugarii formând ghilde, iar credincioșii confrerii religioase. În acest mod s-a manifestat nu doar nevoia de siguranță și apartenență socială, ci și de a găsi un loc în ordinea divină. Întrucât agricultura a fost cel mai important factor economic în Evul Mediu, ordinea socială a fost legată indisolubil de deținerea de terenuri. Cei care aveau pământ, se bucurau de putere și influența. Feudalismul care a apărut în Franța la începutul Evului Mediu, a devenit sistemul caracteristic pentru această epocă. Fieful era închiriat de către senior vasalului sau . După moartea acestuia din urmă, pământul revenea la stăpânul sau inițial, cu toate că în timp, ajunsese să fie moștenit de către urmașii vasalului. Dacă se obținea transmiterea pe bază ereditară a fiefului, vasalul devenea tot mai puțin dependent de seniorul său, iar descendenții lui aveau bune șanse să își mărească autonomia în timp. Odată cu instituirea învestiturii s-a creat și o relație de natură socială. Vasalul îi datora seniorului credința și slujire, mai ales în caz de război, iar seniorul se obligă la rândul sau să îi ofere loialitate și protecție. În vârful acestei piramide feudele se afla regele, care îi domina pe toți, de la prinți și înaltul cler, până la negustori și țărani.
Utilizarea sistemului relațiilor de vasalitate, considerat la început un mijloc de bună guvernare, a condus sub urmașii lui Carol cel Mare la destrămarea imperiului și formarea unor numeroase centre de putere la nivel local. Regii stăpîneau doar cu numele teritoriul statului, puterea reală fiind exercitată de diferiții nobili feudali locali (principi, duci, comiți, marchizi, baroni, castelani etc.). Acest fenomen de fărâmițare feudală a fost adesea întovărășit de anarhia ce caracteriza slăbirea puterii centrale a monarhului, în Franța secolelor IX-XI, în Germania în secolele XIII-XV etc. Fărâmițarea feudală a făcut ca titlul monarhic în Occident să fie mai mult nominal, autoritatea regelui asupra teritoriului regatului să fie proporțională cu resursele pe care i le punea la dispoziție domeniul funciar stăpînit în nume propriu.Regele își datorează autoritatea pe care o are pentru că teoretic, este suzeranul tuturor marilor seniori ai regatului și nu poate fi vasalul nimănui. Bazîndu-se pe sistemul relațiilor de vasalitate și pe atribuțiile de mare senior pe care regele le are pe domeniul său personal, această etapă din evoluția statului medieval este numită monarhia seniorialǎ.
Monarhia era o instituție care garanta menținerea unității țării în fața pericolelor externe dar și interne, reprezentate de o excesivă fărâmițare a autorității. Regele era superior celorlalți mari seniori din cuprinsul regatului prin ungere, ceremonie cu caracter religios care subliniază faptul că deținea autoritatea de la divinitate.
Curtea regală cuprindea persoane care inițial asigurau serviciul personal al regelui, dar care treptat au primit atribuții definite. Crearea unor servicii specializate, care să asigure gestionarea finanțelor, împărțirea dreptății, buna administrare prin intermediul cancelariei, era semnul maturizării statale.
Armata cuprinde trupele membrilor curții regale, la care se adaugă oastea vasalilor regali, pe care aceștia trebuie să o pună la dispoziția suveranului în virtutea obligației lor de a-i da ajutor (auxilium) în caz de nevoie. O astfel de oaste era indisciplinată, marii feudali refuzînd adesea să se supună unei conduceri unice. Era și instabilă, deoarece, la expirarea termenului pentru care erau obligați prin jurământ să-și urmeze la luptă seniorul, vasalii se puteau retrage din campanie fără să fie învinuiți de
Nesiguranța provocată de războaiele dintre nobilii feudali a determinat grupurile sociale care nu se puteau apăra singure, precum clericii și orășenii, să sprijine restabilirea autorității monarhice și eliminarea fărâmițării, punându-i la dispoziție bani, ostași, specialiști știutori de carte. A contribuit la creșterea puterii regale și dezvoltarea economică, înflorirea comerțului și a orașelor, care au creat condițiile exercitării autorității pe o scară mai largă decât înainte. Schimbările în tehnica și organizarea militară, care au făcut să scadă rolul cavaleriei nobiliare în favoarea pedestrașilor înarmați cu arcuri, arbalete și apoi cu arme de foc, au contribuit la reducerea rolului militar al nobilimii. În același timp însă, regalitea, care dispunea de resurse mai importante, își forma armate mai moderne, alcătuite din profesioniști. Monarhia, deși consolidată, nu putea rezolva singură toate problemele guvernării, astfel încât a fost necesară colaborarea cu reprezentanții stărilor sociale privilegiate (clerul, nobilimea, orășenii bogați).
