Reprezentări ale evreilor în Evul Mediu
Ilustrativă pentru ambiguitatea esenţială a condiţiei evreieşti este piesa lui Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, care prezintă toate stereotipurile referitoare la cămătarul evreu, dar şi tragismul existenţei acestuia. Shyolck le este necesar tuturor celor care au nevoie de bani, dar care îl dispreţuiesc pentru că le dă împrumuturi. În condiţiile în care, în vremea lui Shakespeare, părinţii deţineau controlul asupra căsătoriei copiilor lor, căsătoriile contractate fără acordul parental fiind aproape imposibile, Shylock nu-şi poate recupera fiica, fugită cu un creştin. Iar când cere în justiţie dreptate împotriva datornicului care nu i-a plătit la timp, este pe punctul de a fi, tot el, condamnat.Declanşarea cruciadelor, în urma apelului de la Clermont, din 1095, al Papei Urban al II-lea, aduce cu sine primele masacre masive ale evreilor. În timpul primei cruciade, mişcarea populară condusă de Petru Pustnicul şi Gautier fără Avere, care a luat drumul de uscat pentru a ajunge în Bizanţ, în timpul trecerii prin oraşele renane, se dedă la masacre împotriva comunităţilor iudaice. Era o exprimare violentă şi inumană a evoluţiei societăţii creştine, devenită tot mai conştientă de propria specificitate, dar şi intolerantă, sub conducerea Bisericii.
Oamenii Bisericii, dintre care unii au fost intelectuali remarcabili pentru acele vremuri, redactează tratate în care încearcă să fundamenteze teoretic persecuţia împotriva evreilor. De exemplu, Petre Venerabilul, în tratatul său din 1143, intitulat Împotriva evreilor, susţine că aceştia sunt un pericol mai mare decât musulmanii cu care se confruntă cruciaţii în Ţara Sfântă. Cu evreii, creştinii coabitează, ceea ce conduce la murdărirea acestora. Singura soluţie ar fi ca regii să le retragă protecţia pe care le-au oferit-o până atunci.
O posibilă explicaţie a unor asemenea luări de poziţie, care nu sunt singulare, este că, într-o societate în care biserica şi societatea se confundă, evreii, care fac parte din societate fără să fie şi o parte a bisericii, reprezintă o anomalie greu de acceptat.
Treptat-treptat încep să se contureze acuzele care aveau să fie lansate în mod constant, în secolele care vor urma, împotriva evreilor. În 1144, în Anglia, apare pentru prima dată acuzaţia de omor ritual săvârşit de evrei împotriva copiilor creştini. Apoi încep să se repete acuzaţiile privind profanarea ostiei (pâinea sfinţită folosită de catolici pentru împărtăşanie). Imaginaţia clericilor, întrucât ei erau cei ştiutori de carte, capabili să pună în scris şi să facă să circule asemenea istorii, mergea foarte departe. Într-unexemplum (povestire moralizatoare) de secol XIII, ne este prezentat cazul unui cămătar care încearcă să-l facă pe un câine să mănânce pâinea de împărtăşanie. Cum animalul nu face aceasta, ba chiar protejează cu laba ostia, cămătarul este, în sfârşit, convins, de adevărul creştinismului, şi se converteşte. Morala profundă este însă că până şi un animal are mai mult spirit decât un evreu. Toate aceste poveşti insinuau în conştiinţele oamenilor de toate categoriile sociale ideea că evreii complotează pentru a distruge societatea creştină.
În acest context de suspiciune şi acuze, regii încep să ia iniţiativa unor măsuri anti-evreieşti. Astfel, în 1182, regele francez Filip al II-lea August decide expulzarea evreilor din regat. Măsura va fi apoi suspendată, reluată cu diferite ocazii, ceea ce se întâmplă şi în Anglia. Nu trebuie uitat că în motivarea deciziilor de expulzare, interesul economic (altfel spus, lăcomia) a avut un rol foarte important, întrucât cea mai mare parte a averii evreilor obligaţi să-şi părăsească locurile natale intra în stăpânirea monarhilor.
Conceptul de excludere căpăta în timp formulări savante, cu argumente teologice folosite pentru a justifica acţiunile represive, aşa cum se poate observa în scrierile papei Inocenţiu al III-lea: „Evreii împotriva cărora strigă sângele lui Iisus Hristos, deşi nu trebuie ucişi, pentru ca poporul creştin să nu uite Legea lui Dumnezeu, trebuie să rămână rătăcitori pe pământ, până ce inimile lor se vor umple de ruşine şi vor căuta numele Domnului nostru Iisus Hristos”.
În secolul al XIII-lea se accentuează politica de segregare, de ţjnere la distanţă a evreilor, văzuţi ca un germene otrăvitor, care ar infecta prin contact întreaga creştinătate. Conciliul Lateran IV, din 12 15, prin canonul 68, impune evreilor portul unui semn distinctiv (la originea sinistrei stele galbene din vremea regimului nazist). Motivaţia oferită atunci era că, dacă nu există posibilitatea de a-i identifica pe evrei, creştinii se pot căsători cu aceştia, pierzându-şi, astfel, puritatea. De asemenea, începe să se contureze segregarea spaţială, la originea ghetoului de mai târziu. Evreii aveau în unele locuri obiceiul să se regrupeze în cartiere particulare, precum în Peninsula Iberică, unde acestea purtau numele de juderias. Treptat însă, această separare le este impusă prin lege, precum la Nimes, în 1294.
O altă direcţie de acţiune vizează convertirea, prin orice mijloace, a evreilor, la apelul Papei Nicolae al IV-lea (1278). Mai ales în Peninsula Iberică sunt organizate dispute publice, între clerici şi rabini, scopul fiind demonstrarea falsităţii religiei iudaice. Evreilor li se impune să asiste la predici ţinute de creştini chiar în sinagogile lor. Convieţuirea paşnică dintre creştini şi evrei (la care se adăugau uneori musulmanii), o trăsătură distinctivă a regatelor iberice, dispare din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Oamenii obişnuiţi sunt pretutindeni convinşi de toată propaganda oficială în favoarea convertirii evreilor la creştinism, şi unii par să fi crezut cu sinceritate că aceasta ar fi un lucru benefic în primul rând pentru cei dintâi.
Boccacio, în Decameronul, prezintă cazul unui negustor italian, care, fiind prieten cu un evreu, Abraham, încearcă, din grija pentru sufletul acestuia, să-l determine să treacă la creştinism. Abraham, din preţuire pentru prietenul său, căruia îi înţelege bunele intentii, acceptă, cu condiţia să facă o vizită la Roma. Italianul este disperat, fiindcă îşi spune că dacă Abraham vede corupţia care domneşte în sânul curţii papale şi al bisericii, nu doar că nu se mai converteşte, dar, zice el, creştin să fie, şi s-ar face evreu. Totuşi, nuvela se termină cu bine, din punct de vedere creştin, întrucât evreul vede toate viciile ierarhiei bisericeşti, dar şi fervoarea populară sinceră. Şi atunci, spune el, dacă de atâtea veacuri capii bisericii încearcă să distrugă religia creştină şi totuşi nu reuşesc, înseamnă că aceasta este singura adevărată.
Registrul comic în care prezintă Boccaccio lucrurile nu ascunde însă tragicul adevăr al vremii. Situaţia evreilor se agravează şi mai mult în secolul al XIV-lea, pe un fond general de criză economică şi de calamităţi care se abat în mod repetat asupra locuitorilor Europei. Declanşarea ciumei negre, la mijlocul veacului, cauzează o psihoză generalizată, întrucât nu erau cunoscuţi agenţii bolii şi nici nu exista vreo posibilitate de tratament a celor atinşi. A pierit atunci între un sfert şi jumătate din populaţia continentului, şi chiar dacă şi evreii îi cădeau victimă, ca toţi ceilalti, aceasta nu a împiedicat răspândirea altor acuzaţii la adresa lor. Au fost acuzaţi că au otrăvit fântânile sau că au adus boala prin alte mijloace, în credinţa generalizată că ei sunt autorii unui complot de proporţii care vizează lichidarea tuturor creştinilor. De aici la pogromuri nu este decât un pas, şi primele par a fi cele din 1391, din Castilia şi Aragon.
După încheierea Reconquistei spaniole, în 1492, regii catolici decid expulzarea definitivă a evreilor (urmată după o vreme de cea a musulmanilor) din regatul lor. Apoi, persecuţii au fost declanşate chiar şi impotriva evreilor conveniţi la creştinism (conversos) şi a urmaşilor acestora, în cadrul obsesiei spaniole pentru puritatea sângelui. Trebuie spus că activitatea Inchiziţiei, care preluase sarcina identificării oricăror practici suspecte, n-ar fi fost posibilă fără colaborarea populaţiei de rând. Inchizitorii acţionau în urma unor denunţuri, făcute de cei care îşi suspectau vecinii de practici iudaizante. Evident, în multe cazuri aceste denunţuri erau făcute în speranţa dobândirii unei părţi din bunurile celui denunţat, dacă era condamnat.
Exemplul expulzărilor definitive este urmat de alţi suverani ai ţărilor occidentale, astfel încât, la sfârşitul Evului Mediu, prezenţa evreilor în ţările din Apus a rămas sporadică. Aceştia s-au refugiat în ţări din Europa centrală şi estică şi în regiunile stăpânite de Imperiul Otoman. Coexistenţa paşnică între ei şi adepţii celorlalte religii din aceste zone avea să continue până în zorii epocii modeme, când persecuţiile au reînceput, de această dată sub forma elaborată a antisemitismului, şi pe baza pretins ştiinţifică a teoriilor rasiste.
