Calatori si calatorii in Evul Mediu
Călătoriile medievale. Călătoria reprezintă pentru omul medieval unul dintre elementele esenţiale ale vieţii, nu atât prin frecvenţa cu care se produce (societatea medievală este mai degrabă statică), cât prin tentaţia pe care o reprezintă. Cu excepţia negustorului, obligat să se deplaseze prin natura îndeletnicirii sale, omul medieval (ţăran, orăşean, dar şi nobil) este mai degrabă sedentar. El cunoaşte cel mai mult împrejurimile locului unde s-a născut. Dar ispita (combinată cu spaima) pe care o stârneşte necunoscutul este extraordinară. Ea se asociază, în mentalitatea impregnată de religios a omului medieval, cu descoperirea “cetăţii lui Dumnezeu” şi parcurgerea drumurilor lui Isus ori a peregrinărilor apostolilor săi.
Călătoriile omului medieval sunt aşadar pelerinaje de penitenţă (la locurile sfinte, la marile centre de rugăciune – la acestea participând, potrivit specificului confesiunii, atât creştinii, cât şi musulmanii) sau în speranţa vindecării (prin atingerea relicvelor sfinte).
Alte călătorii sunt cele strict funcţionale: sunt cele pe care le întreprind suveranii. Carolingienii nu aveau o reşedinţă stabilă, şi nici primii regi care au întemeiat dinastiile feudale din Europa. Ei îşi controlează vasalii, împart dreptatea sau primesc jurământul de vasalitate deplasându-se mereu. Numeroşii slujbaşi regali – perceptori, jurişti, curieri – îşi îndeplinesc obligaţiile călătorind prin tot regatul.
Există însă şi călătoria ca mod de viaţă, nomadismul. Evul Mediu timpuriu cunoscuse valuri de migratori “barbari”. Ultimii – şi cei mai teribili - nomazi ai Evului Mediu au fost mongolii, care au pus în pericol existenţa formaţiunilor politice din Europa Răsăriteană până în secolul al XV-lea.
În sfârşit, un tip aparte de călătorii aparţine popoarelor de navigatori. În Evul Mediu, precum fenicienii în Antichitate, oamenii nordului (vikingii, normanzii) se avântă pe fluvii şi mări în căutarea prăzii sau a aventurii.
Mari călători. Vikingii trăiau în Iutlanda (Danemarca) şi Scandinavia. Ei au fost printre cei mai mari exploratori ai Evului Mediu. La Răsărit ei au deschis un drum comercial care unea Marea Baltică de Constantinopol (“drumul de la varegi la greci”). Spre apus, navigând pe corăbiile lor uşoare şi manevrabile (drakkare), au descoprit Islanda, Groenlanda şi Canada, ajungând cu o jumătate de mileniu înainte de Columb în America. Marea lor descoperire a fost însă uitată.
Giovanni del Pian di Carpine (da Pian del Carpine) a călătorit, trimis de papă într-o ambasadă, la hanul mongolilor (1245-1247). Îndurând oboseala unui drum lung, el a ajuns în oraşul reşedinţă al marelui imperiu la Karakorum, în inima Asiei. Însemnările sale, care descriu întâmplările călătoriei, obiceiurile popoarelor şi locurile văzute, au mărit considerabil orizontul de cunoaştere al contemporanilor.
Călătoriile omului medieval sunt aşadar pelerinaje de penitenţă (la locurile sfinte, la marile centre de rugăciune – la acestea participând, potrivit specificului confesiunii, atât creştinii, cât şi musulmanii) sau în speranţa vindecării (prin atingerea relicvelor sfinte).
Alte călătorii sunt cele strict funcţionale: sunt cele pe care le întreprind suveranii. Carolingienii nu aveau o reşedinţă stabilă, şi nici primii regi care au întemeiat dinastiile feudale din Europa. Ei îşi controlează vasalii, împart dreptatea sau primesc jurământul de vasalitate deplasându-se mereu. Numeroşii slujbaşi regali – perceptori, jurişti, curieri – îşi îndeplinesc obligaţiile călătorind prin tot regatul.
Există însă şi călătoria ca mod de viaţă, nomadismul. Evul Mediu timpuriu cunoscuse valuri de migratori “barbari”. Ultimii – şi cei mai teribili - nomazi ai Evului Mediu au fost mongolii, care au pus în pericol existenţa formaţiunilor politice din Europa Răsăriteană până în secolul al XV-lea.
În sfârşit, un tip aparte de călătorii aparţine popoarelor de navigatori. În Evul Mediu, precum fenicienii în Antichitate, oamenii nordului (vikingii, normanzii) se avântă pe fluvii şi mări în căutarea prăzii sau a aventurii.
Mari călători. Vikingii trăiau în Iutlanda (Danemarca) şi Scandinavia. Ei au fost printre cei mai mari exploratori ai Evului Mediu. La Răsărit ei au deschis un drum comercial care unea Marea Baltică de Constantinopol (“drumul de la varegi la greci”). Spre apus, navigând pe corăbiile lor uşoare şi manevrabile (drakkare), au descoprit Islanda, Groenlanda şi Canada, ajungând cu o jumătate de mileniu înainte de Columb în America. Marea lor descoperire a fost însă uitată.
Giovanni del Pian di Carpine (da Pian del Carpine) a călătorit, trimis de papă într-o ambasadă, la hanul mongolilor (1245-1247). Îndurând oboseala unui drum lung, el a ajuns în oraşul reşedinţă al marelui imperiu la Karakorum, în inima Asiei. Însemnările sale, care descriu întâmplările călătoriei, obiceiurile popoarelor şi locurile văzute, au mărit considerabil orizontul de cunoaştere al contemporanilor.
Marco Polo, născut la Veneţia, a fost călătorul cu cea mai mare faimă în Europa înainte de marile descoperiri geografice. Împreună cu tatăl şi cu unchiul său au plecat în călătorie în 1271, ajungând la reşedinţa marelui han, ce se găsea pe locul Beijingului de astăzi. În China a îndeplinit mai multe misiuni încredinţate de conducătorul mongol, cunoscând bine această ţară. Aici l-au impresionat arhitectura şi oraşele – mult mai mari decât cele din Europa -, drumurile bine intreţinute, folosirea de către localnici a bancnotelor de hârtie. La întoarcere a ocolit Asia pe mare vizitând Indonezia, Ceylonul şi Persia (1291-1294). Celebra “Carte a minunilor lumii” sau “Cartea călătoriilor”, în care Marco Polo îşi descria călătoria, a devenit în secolele următoare lucrarea de căpătâi a marilor navigatori şi exploratori.
Afanasi Nikitin a fost un negustor rus care a explorat India şi ţările învecinate (1466-1472). A scris “Călătorie peste trei mări”, izvor preţios de informaţii asupra ţărilor vizitate.
Cum se călătoreşte. Călătoriile pun în faţa celor care pornesc la drum o serie întreagă de probleme. Cele mai multe sunt legate de primejdiile pe care trebuie să le înfrunte drumeţii. Atacurile tâlharilor, condiţiile precare pe care le oferă drumurile, capriciile vrenii (ploi, ninsori, inundaţii, furtuni pe mare), animalele sălbatice gata de pradă, toate acestea reprezintă obstacole cărora călătorii trebuie să le facă faţă. Mijloacele de transport – atelaje cu cai, corăbii etc – sunt tributare condiţiilor şi dezvoltării tehnicii şi comerţului.
Cunoaşterea lumii se realizează progresiv, instrumentele cele mai întrebuinţate fiind hărţile celor trei continente cunoscute din Antichitate (Ptolemeu) şi descrierile geografice, pe baza cărora se realizează mapamondurile. Hărţile maritime, portulanele, se bazează pe informaţiile navigatorilor şi geografilor arabi, până în secolele XV-XVI, secolele marilor descoperiri geografice.
Afanasi Nikitin a fost un negustor rus care a explorat India şi ţările învecinate (1466-1472). A scris “Călătorie peste trei mări”, izvor preţios de informaţii asupra ţărilor vizitate.
Cum se călătoreşte. Călătoriile pun în faţa celor care pornesc la drum o serie întreagă de probleme. Cele mai multe sunt legate de primejdiile pe care trebuie să le înfrunte drumeţii. Atacurile tâlharilor, condiţiile precare pe care le oferă drumurile, capriciile vrenii (ploi, ninsori, inundaţii, furtuni pe mare), animalele sălbatice gata de pradă, toate acestea reprezintă obstacole cărora călătorii trebuie să le facă faţă. Mijloacele de transport – atelaje cu cai, corăbii etc – sunt tributare condiţiilor şi dezvoltării tehnicii şi comerţului.
Cunoaşterea lumii se realizează progresiv, instrumentele cele mai întrebuinţate fiind hărţile celor trei continente cunoscute din Antichitate (Ptolemeu) şi descrierile geografice, pe baza cărora se realizează mapamondurile. Hărţile maritime, portulanele, se bazează pe informaţiile navigatorilor şi geografilor arabi, până în secolele XV-XVI, secolele marilor descoperiri geografice.
