Biserici mănăstiri
Evanghelizarea
Persecuțiile împotrivă creștinilor s-au încheiat în sec. IV în timpul domniei lui Constantin I. Succesorul sau, Teodosie I, a oficializat creștinismul că religie imperială de stat. Dezvoltarea bisericii creștine s-a realizat în strânsă legătură cu puterea politică. Roma a fost considerată Sfântul Scaun, sau sediul puterii și reședința papei, conducătorul bisericii.
Persecuțiile împotrivă creștinilor s-au încheiat în sec. IV în timpul domniei lui Constantin I. Succesorul sau, Teodosie I, a oficializat creștinismul că religie imperială de stat. Dezvoltarea bisericii creștine s-a realizat în strânsă legătură cu puterea politică. Roma a fost considerată Sfântul Scaun, sau sediul puterii și reședința papei, conducătorul bisericii.
Pe treapta de autoritate inferioară papei se află episcopii. Conciliile bisericești sau întâlnirile episcopale, au dictat teologia creștină prin punerea de acord asupra crezurilor-expresii ale credinței. Imperiul Roman s-a divizat în 395 , după care s-a separat Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă Bizantină. Biserici autonome au apărut și în Orientul Mijlociu și în Africa de Nord. Sfântul Patrick răspândește creștinismul în Irlanda, iar Sfântul Augustin îi convertește pe saxoni. Răspândirea creștinismului în diferite țări și întemeierea de mânăstiri sunt atribuite călugărilor pelerini. Botezul regelui franc Clovis la Rheims în 489 marchează momentul răspândirii în întreagă Europa. În Africa de Nord și în Spania, influența creștinismului se confruntă cu extinderea islamului. În secolul V, episcopii erau aleși dintre clerici, dar și dintre laicii care și-au dovedit abilitățile admninistrative.Carol Martel, majordom al regatului francilor a efectuat secularizări ale pământurilor Bisericii pentru a putea oferi beneficii soldaților săi .
Carol cel Mare a numit frecvent în fruntea mănăstirilor laici care aveau mai degrabă rolul de a gestiona resursele acestora, și care reușesc frecvent să le restaureze bogăția și chiar să facă noi achiziții de pământuri. Pe de altă parte, încă de la instaurarea dinastiei carolingiene, în 751, se inaugurează colaborarea cu papalitatea. În schimbul recunoașterii sale ca rege, Pepin cel Scund dăruiește episcopului de la Roma o serie de pământuri care vor constitui nucleul statului papal. Primind în anul 800 coroana din mâinile papei, Carol cel Mare își asumă și funcția imperială de apărător al Bisericii și responsabil de expansiunea creștinismului pe tot teritoriul statului său. El folosește creștinismul ca un mijloc de guvernare a imperiului, care fiind atât de eterogen din punct de vedere etnic și cultural, avea nevoie de un element de unitate. De aceea monarhii carolingieni încearcă să impună o organizare unitară Bisericii din statul lor Fiul său, Ludovic cel Pios, impune ca în toate mănăstirile de pe cuprinsul imperiului să fie urmată doar regula benedictină, iar clerul secular să se organizeze în capitluri de canonici, unde să ducă o viață comunitară asemănătoare cu cea a călugărilor.
Carol cel Mare a numit frecvent în fruntea mănăstirilor laici care aveau mai degrabă rolul de a gestiona resursele acestora, și care reușesc frecvent să le restaureze bogăția și chiar să facă noi achiziții de pământuri. Pe de altă parte, încă de la instaurarea dinastiei carolingiene, în 751, se inaugurează colaborarea cu papalitatea. În schimbul recunoașterii sale ca rege, Pepin cel Scund dăruiește episcopului de la Roma o serie de pământuri care vor constitui nucleul statului papal. Primind în anul 800 coroana din mâinile papei, Carol cel Mare își asumă și funcția imperială de apărător al Bisericii și responsabil de expansiunea creștinismului pe tot teritoriul statului său. El folosește creștinismul ca un mijloc de guvernare a imperiului, care fiind atât de eterogen din punct de vedere etnic și cultural, avea nevoie de un element de unitate. De aceea monarhii carolingieni încearcă să impună o organizare unitară Bisericii din statul lor Fiul său, Ludovic cel Pios, impune ca în toate mănăstirile de pe cuprinsul imperiului să fie urmată doar regula benedictină, iar clerul secular să se organizeze în capitluri de canonici, unde să ducă o viață comunitară asemănătoare cu cea a călugărilor.
Monahismul
În primele două secole de creștinism, creștinii trăiau în izolare, în insule sau în deșerturi îndepărtate, petrecându-și timpul în rugăciune. În 269, un pustnic egiptean-Anton din Teba- a adunat laolaltă mulți eremiți, formând o comunitate-prima mânăstire. S-au întemeiat mânăstiri de călugări și calugărițe. Unele comunități monahale erau legate prin reguli comune-cea mai celebră era Regula Sfântului Benedict. Au fondat mănăstirea Monte Cassino în Italia în 529. Călugării din ordinul benedictian munceau, se rugau și participau la ceremonii religioase în grup. În secolul X au apărut și alte ordine religioase-clunizienii din Franța care urmau reguli stricte de sărăcie și castitate că reacție la corupția crescută din sânul Bisericii. Ordinul cistercian, fondat în 1115 era și mai sever-călugării petreceau tot timpul în rugăciune și împărtășanii, în timp ce frații mireni făceau muncile grele. Francis de Assisi a fondat în 1209 ordinul fraciscanilor, iar Papă, pentru a-și spori puterea, a fondat în 1216, ordinul dominicianilor. Viața într-o mânăstire însemna rugăciune, somn și muncă. Fiecare călugăr priea mâncare, locuința și haine, iar comunitatea îi întreținea până la moarte. Mănăstirile aveau biblioteci cu lucrări clasice și biblice, copiate de mână. Călugărul Bedă Venerabilul a scris o Istorie a Angliei. Unii călugări rămâneau în mânăstiri, alții deveneau preoți parohi, alții deveneau funcționari regali sau episcopali. Mănăstirile ofereau și adăpost pelerinilor și drumeților. Se purta de grijă săracilor și bolnavilor, li se dedicau rugăciuni și li se administrau medicamente din ierburi cultivate în grădinile mânăstirilor. Mănăstirile semănau cu satele, în centru aflându-se abația sau biserică. Existau bucătarii ,grajduri, locuințe și grădini, precum și o bibliotecă și un spital. Mănăstirile primeau animale, bani, terenuri pentru întreținerea bisericii și clerului de la autorități. Erau conduse de abate , dar putea interveni și episcopii în caz de nereguli.
În primele două secole de creștinism, creștinii trăiau în izolare, în insule sau în deșerturi îndepărtate, petrecându-și timpul în rugăciune. În 269, un pustnic egiptean-Anton din Teba- a adunat laolaltă mulți eremiți, formând o comunitate-prima mânăstire. S-au întemeiat mânăstiri de călugări și calugărițe. Unele comunități monahale erau legate prin reguli comune-cea mai celebră era Regula Sfântului Benedict. Au fondat mănăstirea Monte Cassino în Italia în 529. Călugării din ordinul benedictian munceau, se rugau și participau la ceremonii religioase în grup. În secolul X au apărut și alte ordine religioase-clunizienii din Franța care urmau reguli stricte de sărăcie și castitate că reacție la corupția crescută din sânul Bisericii. Ordinul cistercian, fondat în 1115 era și mai sever-călugării petreceau tot timpul în rugăciune și împărtășanii, în timp ce frații mireni făceau muncile grele. Francis de Assisi a fondat în 1209 ordinul fraciscanilor, iar Papă, pentru a-și spori puterea, a fondat în 1216, ordinul dominicianilor. Viața într-o mânăstire însemna rugăciune, somn și muncă. Fiecare călugăr priea mâncare, locuința și haine, iar comunitatea îi întreținea până la moarte. Mănăstirile aveau biblioteci cu lucrări clasice și biblice, copiate de mână. Călugărul Bedă Venerabilul a scris o Istorie a Angliei. Unii călugări rămâneau în mânăstiri, alții deveneau preoți parohi, alții deveneau funcționari regali sau episcopali. Mănăstirile ofereau și adăpost pelerinilor și drumeților. Se purta de grijă săracilor și bolnavilor, li se dedicau rugăciuni și li se administrau medicamente din ierburi cultivate în grădinile mânăstirilor. Mănăstirile semănau cu satele, în centru aflându-se abația sau biserică. Existau bucătarii ,grajduri, locuințe și grădini, precum și o bibliotecă și un spital. Mănăstirile primeau animale, bani, terenuri pentru întreținerea bisericii și clerului de la autorități. Erau conduse de abate , dar putea interveni și episcopii în caz de nereguli.
Reforma Gregoriana
În 909, ducele de Guillaume de Acvitania a ctitorit mănăstirea benedictină la Cluny care era scoasă de sub orice autoritate laică, punând-o sub patronajul Romei, pentru a menține slujbe pentru sufletele celor din familia donatorului. Călugării își alegeau singuri abatele. Se adăposteau de intervențiile principilor locali și episcopilor apropiați lor. Papalitatea era suficient de depărtată pentru ca dependența să nu irite, dar nici suficient de prestigioasă pentru că drepturile mănăstirii să fie respectate. Călugării plecați de la Cluny reformează după același model și alte mânăstiri care devin dependente de mănăstirea de la Cluny. Apar zeci de mânăstiri clunisiene, în care călugării se roagă zi și noapte pentru sufletul morților , duc o viață în acord cu exigențele creștine și promovează drepturile Sfântului Scaun. Apare o marca ce separe domeniul laic de cel ecleziastic. Reforma este declanșată în secolul XI. S-a impus ideea că papă era arbitrul în problemele de credința și în neînțelegerile din rândul bisericii. Teoretic, deținea autoritatea supremă în societate creștină, îi încorona pe împărați, deși rămânea supus împăraților și regilor puternici . Se dorea o papalitate independentă de laici, și în anul 1059, papa Nicolae al ÎI-lea decreteazaƒ caƒ alegerea papei se realizeaza de caƒtre colegiul cardinalilor, impiedicandu-i, teoretic, pe impaƒrati saƒ-și impunaƒ proprii candidați. O altaƒ condiție era realizarea unei purificaƒri morale a clerului, care sa se conformeze idealului creștin primitiv. De aceea se duce o luptaƒ indelungataƒ și dificila pentru a combate simonia, vanzarea și cumpaƒrarea funcțiilor bisericești. Papalitatea impune etichetarea acesteia drept erezie, intrucat presupunea caƒ laicii sunt cei care dispun de funcțiile bisericești, care de fapt ar fi aparținut doar domeniului spiritual. O altaƒ direcție a fost lupta impotriva nicolaismului, adicaƒ a caƒsaƒtoriei preoților. Celibatul preoțesc se legă tot de ideea de model pe care clerul trebuia sa ii ofere celorlați creștini, dar avea și rostul de a nu permite transmiterea ereditara a bunurilor bisericești. Toate aceste revendicaƒri de naturaƒ moralaƒ duc la impunerea unui climat reformator, care a culminat in timpul pontificatului lui Grigore al VII-lea.
În 909, ducele de Guillaume de Acvitania a ctitorit mănăstirea benedictină la Cluny care era scoasă de sub orice autoritate laică, punând-o sub patronajul Romei, pentru a menține slujbe pentru sufletele celor din familia donatorului. Călugării își alegeau singuri abatele. Se adăposteau de intervențiile principilor locali și episcopilor apropiați lor. Papalitatea era suficient de depărtată pentru ca dependența să nu irite, dar nici suficient de prestigioasă pentru că drepturile mănăstirii să fie respectate. Călugării plecați de la Cluny reformează după același model și alte mânăstiri care devin dependente de mănăstirea de la Cluny. Apar zeci de mânăstiri clunisiene, în care călugării se roagă zi și noapte pentru sufletul morților , duc o viață în acord cu exigențele creștine și promovează drepturile Sfântului Scaun. Apare o marca ce separe domeniul laic de cel ecleziastic. Reforma este declanșată în secolul XI. S-a impus ideea că papă era arbitrul în problemele de credința și în neînțelegerile din rândul bisericii. Teoretic, deținea autoritatea supremă în societate creștină, îi încorona pe împărați, deși rămânea supus împăraților și regilor puternici . Se dorea o papalitate independentă de laici, și în anul 1059, papa Nicolae al ÎI-lea decreteazaƒ caƒ alegerea papei se realizeaza de caƒtre colegiul cardinalilor, impiedicandu-i, teoretic, pe impaƒrati saƒ-și impunaƒ proprii candidați. O altaƒ condiție era realizarea unei purificaƒri morale a clerului, care sa se conformeze idealului creștin primitiv. De aceea se duce o luptaƒ indelungataƒ și dificila pentru a combate simonia, vanzarea și cumpaƒrarea funcțiilor bisericești. Papalitatea impune etichetarea acesteia drept erezie, intrucat presupunea caƒ laicii sunt cei care dispun de funcțiile bisericești, care de fapt ar fi aparținut doar domeniului spiritual. O altaƒ direcție a fost lupta impotriva nicolaismului, adicaƒ a caƒsaƒtoriei preoților. Celibatul preoțesc se legă tot de ideea de model pe care clerul trebuia sa ii ofere celorlați creștini, dar avea și rostul de a nu permite transmiterea ereditara a bunurilor bisericești. Toate aceste revendicaƒri de naturaƒ moralaƒ duc la impunerea unui climat reformator, care a culminat in timpul pontificatului lui Grigore al VII-lea.
