Banatenii purtau „parul lung, cu carare pe frunte, atarnand pe tample atat de jos, ca de multe ori ajunge cu o jumatate de palma pana sub barbie; in unele tinuturi se socoteste drept o frumusete cand il innoada de varfuri".
Evul Mediu a fost, cu siguranţă, perioada cea mai terifiantă din istoria omenirii. Dacă în ziua de astăzi credeţi că oamenii sunt violenţi şi cruzi, trebuie să vedeţi cum obişnuiau să-şi pedepsească aceştia semenii în urmă cu 500 de ani.
Sărăcia şi foametea sunt cuvintele care descriu cel mai bine acea perioadă. Majoritatea oamenilor erau săraci, sufereau de boli incurabile, iar libertatea lor depindea de bogaţii care deţineau pământuri.
Care era politica acelor vremuri? Dacă aveai bani, puteai să îţi “ispăşeşti păcatele” contra unei sume de bani. Cum majoritatea oamenilor supuşi la torturi erau oameni săraci, s-au inventat metode “ingenioase”. Oamenii puteau să se considere norocoşi dacă, în urma unei infracţiuni, “scăpau” cu o pedeapsă de genul tăierea mâinii sau a limbii.
Statutul social În evul mediu regimul juridic al femeii şi modul în care este privită aceasta în cadrul societăţii se deosebeşte în multe privinţe de cel din societatea antică. Femeia nu mai este o simplă anexă sau un bun aflat în proprietatea capului familiei, în urma suprimării dreptului de tutelă de către împăratul bizantin Iustinian. De asemenea, ea devine proprietara unor bunuri, pe care, dacă doreşte, le poate înstrăina. Femeia din clasele nobiliare poate deţine chiar bunuri funciare (feuduri), în situaţia în care le-a moştenit. În Anglia, cunoscută prin instaurarea unor drepturi civile încă din primele secole ale mileniului II, o femeie (aparţinând clasei nobiliare sau burgheziei) poate chiar beneficia de drepturi juridice: transmiterea averii prin testament, posibilitatea de a participa la acţiuni juridice.
Călătoriile medievale. Călătoria reprezintă pentru omul medieval unul dintre elementele esenţiale ale vieţii, nu atât prin frecvenţa cu care se produce (societatea medievală este mai degrabă statică), cât prin tentaţia pe care o reprezintă. Cu excepţia negustorului, obligat să se deplaseze prin natura îndeletnicirii sale, omul medieval (ţăran, orăşean, dar şi nobil) este mai degrabă sedentar. El cunoaşte cel mai mult împrejurimile locului unde s-a născut. Dar ispita (combinată cu spaima) pe care o stârneşte necunoscutul este extraordinară. Ea se asociază, în mentalitatea impregnată de religios a omului medieval, cu descoperirea “cetăţii lui Dumnezeu” şi parcurgerea drumurilor lui Isus ori a peregrinărilor apostolilor săi.
Spre deosebire de locuinţele ţăranilor, a căror destinaţie este în primul rând una utilitară, castelul se supune mai ales unor necesităţi de dominaţie simbolică, puternicii având nevoie să fie văzuţi şi temuţi, şi apoi unora militare.
În perioada care a urmat destrămării imperiului carolingian, datorită delegării atributelor regale unor înalţi funcţionari care acţionează în teritoriu şi prin generalizarea imunităţii, care dă marilor proprietari funciari dreptul de a împărţi dreptatea şi de a strânge impozitele fără amestecul agenţilor puterii centrale, autoritatea politică a început să fie exercitată la nivelul unor entităţi politice mai restrânse. Acestea sunt iniţial de tipul regatelor şi principatelor (ansambluri teritoriale conduse de duci, comiţi sau marchizi). Odată cu invaziile vikingilor şi ale ungurilor, care fac necesară apărarea cu forţe locale, datorită imposibilităţii de a reacţiona în care se găseşte regalitatea, această fărâmiţare a autorităţii continuă. Ca atare, în secolul al X-lea entitatea autonomă de bază este senioria, iar această situaţie se va perpetua până în secolul al XIII-lea, când puterea regală îşi recapătă prerogativele.
